2 oameni
Astazi am fost la film, la Watchmen. Pentru ca filmul a rulat la orele pranzului sala a fost mai mult goala. 30 de spectatori?!? Ceva de genul. Pentru prima data cand merg la cinema si stau aproape 3 ore in sala. Filmul a durat 2 ore si 40 de minute, plus trailerele dinainte de film, plus reclamele si plus faptul ca am intrat cu 10 minute mai devreme.
La final am remarcat ceva.
Stiti finalul filmelor, atunci cand un povestitor sau un personaj principal spune o ultima replica parca o simti. Nu stiu cum, dar in momentul cand a inceput genericul de final majoritatea oamenilor din sala s-au ridicat simultan, s-au indreptat catre iesire si in 50 de secunde sala a fost aproape goala. Eu si cu domnisoara frumoasa ce ma insotea am mai stat putin sa ne imbracam, sa nu lasam sticla de suc printre scaune ca nesimtitii, ne-am intins bine dupa aproape 3 ore de stat scufundati in scaune…
Pana sa iesim din sala m-am uitat la 2 oameni, 2 oameni care nu s-au miscat din scaune si stateau linistiti sa vada si genericul si sa asculte melodia din final. 2 oameni care au vrut sa mai prelungeasca bucuria unui film exceptional…
Stiati ca…
… 1967 este anul in care, in Romania, s-au nascut cei mai multi copii? In 1967 s-au nascut aproximativ 530 de mii de oameni in Romania, aproape dublu fata de anul precedent.
Chiar de la începutul perioadei în care s-a aflat la putere, în 1966, Ceauşescu a hotărât schimbarea politicii demografice a guvernului, luându-se măsura interzicerii avorturilor şi contracepţiei şi sprijinirea creşterii natalităţii.
Un grafic al INSSE puteti vedea mai jos (1) . O alta informatie interesanta este ca anii 80 au fost anii cei mai buni privind natalitatea in Romania (generatia mea), dupa 90 cifrele natalitatii scazand foarte mult (2).
sursa grafic: insse.ro
Poate informatia nu intereseaza pe nimeni, dar mi s-a parut destul de interesanta atunci cand am aflat-o la seminarul de Statistica Populatiei.
Mi-am pierdut dragostea pentru o saptamana
Joi 19 februarie 2009.
La 14.45 plec de acasa, putin intarziat pentru o intalnire la ASE. Iau cu mine rucsacul cu laptopul si geanta ce continea camera foto. Intre 15.00 si 15.15 ne-am intalnit departamentul de advertising din organizatia studenteasca BOS pentru un training in photoshop ce ni-l tinea unul din membrii mai vechi. A, da. Fac parte din departamentul de advertising. Ca de obicei ne strangem la locul de intalnire si pornim in cautarea unei sali din ASE. Gasim una, in cladirea Comert, la etajul unul. Sala 1105. Intram in sala si ne aranjam in banci linistiti si curiosi pana ce trainerul Paul incepe prezentarea. Trainingul incepe si pe cele 5 laptopuri ruleaza Adobe Photoshop CS3.
Ora 16.30
Dupa o ora si ceva, in timpul pauzei, cativa studenti dau sa intre in sala. Semn ca urmau sa aiba seminar. Hotaram sa cautam o alta sala, deoarece “lectiile” nu se terminasera de predat. Raman ultimul. In timp ce imi luam rucsacul in spate, cei care asteptau afara au intrat in sala. Ma grabesc si ies si eu.
Gasim alta sala, trainingul continua si dupa alta ora si jumatate se termina. Multumiti, obositi si cu mintile pline de informatii si de locuri de dat click prin photoshop plecam din sala. Pentru ca urma o sedinta generala, majoritatea celor din departamentul de advertising au ramas la locul de intalnire, iar pentru ca aveam ceva treaba am plecat din cladirea ASE-ului.
Ora 19:30.
Imi dau seama ca nu am la mine geanta ce continea camera foto. Dau un telefon celor ce ramasesera la sedinta pentru a se uita (pana ajungeam eu) in salile in care statusem pentru training. Nimic. Ajung la ASE si ii gasesc pe cei din advertising intreband portarul si femeile de servici. Nimic. Caut in salile respective. Nimic. Ma intrept catre casa. Incepe o perioada trista pentru mine.
Saptamana ce a urmat.
Nu stiu care intrebari mi se pareau mai grele. Cele cu “ce ai pierdut? ca am aflat ca ai pierdut ceva” sau cele cu “aveai poze importante pe ea?”. Regretul cel mai mare a fost poate ca nu am facut atat de multe poze pe cat vroiam. Da, am facut 9000 de poze in 10 luni, dar tot nu mi se pare suficient. Sunt poate doar 50 de poze care-mi plac si azi si-mi vor placea si peste un an. Atat. De cateva ori a mai aparut si replica “lasa ca poate iti iei alta”. Nu stiu cum sunt altii, dar eu ma atasez de lucrurile ce le folosesc. Am avut in viata mea doar 5 telefoane mobile. In 6 ani cred ca e destul de ok. Doua dintre ele le folosesc si acum, iar un al treilea il foloseste mama mea. Daca cineva vine azi la mine si-mi ofera laptopul lui nou nout (care sa mai aibe si hardul dublu sau inca nu stiu cati giga de rami in plus) in schimbul laptopului meu “vechi” de un an jumate si cu vopseaua luata nu as accepta.
In saptamana ce a urmat am lipit prin cladirile ASEului vreo 40 de afise cu “pierdut camera foto”. Am verificat toate orarele ca sa-mi deau seama ce grupa a avut ora in acea sala, la respectiva ora. Nicio informatie. Din ce tineam minte era o grupa de master (studentii deja nu mai pareau studenti). Ghici ce? Niciun telefon si niciun mail. Acum vine si intrebarea legitima. Tu daca ai gasi o borseta ce contine o camera foto in valoare de vreo 10-11 milioane si care sa aiba pe langa un trepied si un acumulator de rezerva, te-ai interesa cine si-a pierdut-o? Eu evit sa raspund la intrebare pentru ca habar nu am. Afisele lipite pe panourile ASEului au disparut majoritatea dupa cateva zile. Cum gasesti proprietarul unei camere foto?
Joi, 26 februarie 2009.
A trecut o saptamana si am decis ca sa astept ora cu pricina (16.30) in aceeasi sala pentru ca poate aceiasi oameni vor veni la ora. Nu a mai venit nimeni. Pe hol un tip se uita ciudat la sala 1105. Alaturi de un prieten am iesit din sala, el intrebandu-l daca are seminar acolo. Dupa raspunsul sau afirmativ, i-am povestit toata problema. Ne-a spus ca a fost printre primii intrati in sala si nu a vazut nimic, mai ales in ultimele banci. Zic ok, si ii las numarul meu de telefon, pentru ca daca vreun coleg de-al sau stie ceva sa ma poata contacta. Imi zic totodata sa raman ca sa intreb si alti colegi de-ai sai. Dupa cateva minute imi spune ca seminarul li s-a mutat la ora 18:00.
Mi-am zis ca nu pierd nimic daca mai astept o ora prin ASE. La 6 seara m-am dus din nou la sala respectiva si i-am intrebat colegii. Nimeni nu stia nimic, iar oamenii mai ca se uitau un pic urat ca si cum ar fi zis “ce vrea ma si pustiul asta”. Am plecat. No hope remaining.
Pe drumul spre casa, aproape de Victoriei primesc un telefon:
- Salut, Florian? Sunt cel caruia i-ai lasat numarul de telefon, cu camera foto.
- Da, salut! Spune-mi.
- Uite am intrebat in clasa si camera ta a luat-o domnul Profesor. Vino pana la sala ca sa ti-o dea.
Cel mai fericit telefon posibil. Nu? M-am intors in ASE si in sala respectiva. Pe profesorul respectiv nu-l mai vazusem. Era un tip destul de batran (cred ca avea peste 60 de ani, daca nu 70). M-a dus in cabinetul sau (sau ce sala era) si mi-a dat geanta in care se afla camera foto. Si-a motivat “actiunea” prin:
Am ajuns primul in sala si cand am vazut geanta am luat-o sa nu cumva sa o ia altcineva sau femeile de servici.
A fost o saptamana trista, saptamana care s-a terminat cu o seara fericita. Replicile cu “ce noroc ai avut” nu se mai opresc, iar linistea ce o am m-a calmat foarte mult. Saptamana asta parca lipsea ceva din mine. Aveam o alta bucurie atunci cand stiam ca pot face poze oricand. La orice replica ce continea cuvantul “poza” sau “foto” imi aduceam aminte ca pana nu demult puteam si eu face una. De astazi am revenit si pe scena asta “foto”. Amator, dar nu conteaza. Fotografiile imi aduc o bucurie aparte.
Am aflat.
Am aflat astazi ca merita sa ai putina speranta, iar daca ai vreo sansa de a face ceva, merita sa incerci. Am mai aflat astazi ca mai exista oameni buni. Am aflat totodata ca iubesc fotografia sau hai sa-i zicem facutul pozelor. Se spune ca iti dai seama de lucrurile ce le iubesti abia dupa ce le pierzi. Eu mi-am pierdut dragostea pentru o saptamana. Astazi am recuperat-o!
Acest post este unul personal. Daca nu ati observat deja.
P.S. Asta seara m-a sunat unul sa-mi zica de faptul ca a gasit camera foto. Iar dupa ce i-am zis ca cred ca este o confuzie pentru ca am gasit-o, a inceput sa ma injure. Ce oameni!
Pentru unii, anii trec prea repede
Astazi am iesit din casa cu gandul de a ajunge in Piata Romana. Dupa ce am mers cateva minute m-am dumerit ca afara ploua si nu ninge, desi pe strada (plina de balti si gropi) era zapada. Dau sa traversez strada pe care se afla statia de autobuz si vad ca masina ce trebuia sa ma duca la destinatie abia ce plecase din statie. Zic “ok, vine alta”. Ajung in statie si cum asteptam eu cu urechile acoperite de o chestie d’aia de pus pe urechi si cu doua glugi, un batranel intra in vorba cu mine.
- Scuza-ma ca te deranjez, dar vreau sa te intreb ceva.
- Spuneti!
- Vezi, in spatele tau, pe aia scrie “angajam personal fast fod”. (“aia” era o semi-cladire din teropan si plastic unde respectivii proprietari doreau sa faca un fast-food.)
- Da.
- Spune-mi si mie ce inseamna “fast fod”? Ce vor sa faca?
- Vor sa faca un magazin unde sa se vanda sandvisuri.
- Aaaa. Acum inteleg. Scuza-ma ca te-am deranjat, doar ca sunt batran si nu le am cu cuvintele astea. Deci asta inseamna “fast fod”….
- Nu-i nimic. Sa va explic: “food” inseamna mancare, iar “fast” inseamna repede.
- Multumesc, multumesc. Imi cer scuze de deranj, dar eram curios ce vor sa faca aici.
- Si in ce limba e?
- In engleza.
- Aaaa. Eu nu am invatat la scoala si d’aia nu stiam.
Discutia a continuat, batranul intrebandu-ma la ce facultate sunt, de unde sunt, varsta, nume etc. Dupa care a inceput:
- Eu sunt din judetul Ialomita, din Slobozia. Am venit in Bucuresti la 14 ani, in 1944. La 14 ani. Stii ce inseamna asta Florine? Am 81 de ani acum. Ce de ani au trecut. Ma bucur ca inca mai pot sa merg. Ca nevasta mea are probleme cu picioarele si nu prea se mai poate deplasa. Eu macar pot sa ma mai misc de ici pana colo.
Batranul nu avea baston si mergea destul de bine pentru varsta lui. Incerca sa-si ceara scuze pentru fiecare intrebare ce o punea si imi ura “sanatate si noroc in viata” pentru fiecare raspuns ce i-l dadeam. Parea foarte curios de lucrurile ce se intamplau intr-o lume ce era mult prea departe pentru el. Si-ar fi dorit sa invete lucrurile noi ce-l depaseau si ii parea rau ca era batran. Ii parea rau ca trecuse viata pe langa el asa repede. A repetat de cateva ori ca anii trec foarte repede si nu a uitat sa ma sfatuiasca sa stiu sa ii traiesc cum trebuie.
Cand a venit autobuzul, batranul a plecat. Venise in statia de autobuz doar ca sa afle lucruri si ca cineva sa-l asculte. Sa-l asculte cineva care mai are toata viata inainte. Acest post nu l-am scris ca sa arat ceva. Doar ca… mi-a facut placere sa vorbesc cu dansul.
Cand sa nu folosim “fresh”!
In numele topurilor. M-am intors astazi de la Dragasani unde am domit si mancat petrecut Craciunul. Pentru ca in microbuzul de Ramnicu Valcea soferul se simtea ca la el acasa si asculta muzica populara (il inteleg pentru ca eram singurul calator:|) mi-am bagat castile in urechi si am dat drumul la radio. Kiss FM.
Kiss FM-ul are o emisiune “Fresh TOP 40” sau cum zic ei “efti forti“. In top se aflau: hot, rain, no air, save me, disturbia, I love my people, shine on si altele. Fresh, nu?