De la PRoud la bloguri
PRoud 2009
Astazi se termina evenimentul “PRoud 2009“, event organizat de BOS Romania (organizatie studenteasca din care fac parte, cel putin la momentul redactarii articolului asta) pe teme de piar, jurnalism si advertising. 2 zile de conferinte si 2 zile de workshopuri au avut loc (astazi, duminica, este ultima zi si anume cea de workshop).
Fizic am fost prezent la doar 2 din zilele evenimentului: una de workshop si una de conferinte. PRoud-ul, la fel ca AdRevolution, a putut fi considerat (si a fost considerat de unii) o etapa de acumulare de cunostinte pentru Olimpiadele Comunicarii, concurs la care pana mai ieri vroiam sa ma inscriu si eu alaturi de o echipa. Dar aia este o alta poveste.
Intriga
Pornesc acest articol de la feedbackul lui Florin Grozea, unul din speakerii primei zile de workshop:
“Mi s-a părut ciudat totusi că studentii (selectati dintre cei mai activi si pasionati de comunicare si PR) încă ne mai întreabă la ce e bun un blog. Si stau pe gânduri dacă să-si facă sau nu bloguri.” via.
Daca ar fi sa distingem cateva grupuri de studenti, am putea gasi usor si un grup destul de puternic de oameni care inca nu vor sa accepte faptul ca blogul, pentru un om de comunicare sau care viseaza/spera/are fantezii cu acest domeniu, este mai important chiar decat cartea de vizita… trecand la nivelul studentilor: decat cv-ul.
Studentii, hai sa facem referire doar la cei cu o atractie pentru comunicare, stiu ce e ala un blog, dar in doua moduri: unii stiu ca este “un jurnal online”, iar altii citesc bloguri. Diferenta este prea mare. Degeaba stii ca un blog este un jurnal online si degeaba ai intrat pe 3 bloguri care au clipuri video sau poze funny. Trebuie sa si stii cum sa-ti alegi blogurile care sunt importante pentru tine. Si cand ma refer la “tine” nu ma refer la blogurile care te distreaza sau care te fac sa razi ca-ti plac tie cantecele cu elefanti. Read more
Mi-am pierdut dragostea pentru o saptamana
Joi 19 februarie 2009.
La 14.45 plec de acasa, putin intarziat pentru o intalnire la ASE. Iau cu mine rucsacul cu laptopul si geanta ce continea camera foto. Intre 15.00 si 15.15 ne-am intalnit departamentul de advertising din organizatia studenteasca BOS pentru un training in photoshop ce ni-l tinea unul din membrii mai vechi. A, da. Fac parte din departamentul de advertising. Ca de obicei ne strangem la locul de intalnire si pornim in cautarea unei sali din ASE. Gasim una, in cladirea Comert, la etajul unul. Sala 1105. Intram in sala si ne aranjam in banci linistiti si curiosi pana ce trainerul Paul incepe prezentarea. Trainingul incepe si pe cele 5 laptopuri ruleaza Adobe Photoshop CS3.
Ora 16.30
Dupa o ora si ceva, in timpul pauzei, cativa studenti dau sa intre in sala. Semn ca urmau sa aiba seminar. Hotaram sa cautam o alta sala, deoarece “lectiile” nu se terminasera de predat. Raman ultimul. In timp ce imi luam rucsacul in spate, cei care asteptau afara au intrat in sala. Ma grabesc si ies si eu.
Gasim alta sala, trainingul continua si dupa alta ora si jumatate se termina. Multumiti, obositi si cu mintile pline de informatii si de locuri de dat click prin photoshop plecam din sala. Pentru ca urma o sedinta generala, majoritatea celor din departamentul de advertising au ramas la locul de intalnire, iar pentru ca aveam ceva treaba am plecat din cladirea ASE-ului.
Ora 19:30.
Imi dau seama ca nu am la mine geanta ce continea camera foto. Dau un telefon celor ce ramasesera la sedinta pentru a se uita (pana ajungeam eu) in salile in care statusem pentru training. Nimic. Ajung la ASE si ii gasesc pe cei din advertising intreband portarul si femeile de servici. Nimic. Caut in salile respective. Nimic. Ma intrept catre casa. Incepe o perioada trista pentru mine.
Saptamana ce a urmat.
Nu stiu care intrebari mi se pareau mai grele. Cele cu “ce ai pierdut? ca am aflat ca ai pierdut ceva” sau cele cu “aveai poze importante pe ea?”. Regretul cel mai mare a fost poate ca nu am facut atat de multe poze pe cat vroiam. Da, am facut 9000 de poze in 10 luni, dar tot nu mi se pare suficient. Sunt poate doar 50 de poze care-mi plac si azi si-mi vor placea si peste un an. Atat. De cateva ori a mai aparut si replica “lasa ca poate iti iei alta”. Nu stiu cum sunt altii, dar eu ma atasez de lucrurile ce le folosesc. Am avut in viata mea doar 5 telefoane mobile. In 6 ani cred ca e destul de ok. Doua dintre ele le folosesc si acum, iar un al treilea il foloseste mama mea. Daca cineva vine azi la mine si-mi ofera laptopul lui nou nout (care sa mai aibe si hardul dublu sau inca nu stiu cati giga de rami in plus) in schimbul laptopului meu “vechi” de un an jumate si cu vopseaua luata nu as accepta.
In saptamana ce a urmat am lipit prin cladirile ASEului vreo 40 de afise cu “pierdut camera foto”. Am verificat toate orarele ca sa-mi deau seama ce grupa a avut ora in acea sala, la respectiva ora. Nicio informatie. Din ce tineam minte era o grupa de master (studentii deja nu mai pareau studenti). Ghici ce? Niciun telefon si niciun mail. Acum vine si intrebarea legitima. Tu daca ai gasi o borseta ce contine o camera foto in valoare de vreo 10-11 milioane si care sa aiba pe langa un trepied si un acumulator de rezerva, te-ai interesa cine si-a pierdut-o? Eu evit sa raspund la intrebare pentru ca habar nu am. Afisele lipite pe panourile ASEului au disparut majoritatea dupa cateva zile. Cum gasesti proprietarul unei camere foto?
Joi, 26 februarie 2009.
A trecut o saptamana si am decis ca sa astept ora cu pricina (16.30) in aceeasi sala pentru ca poate aceiasi oameni vor veni la ora. Nu a mai venit nimeni. Pe hol un tip se uita ciudat la sala 1105. Alaturi de un prieten am iesit din sala, el intrebandu-l daca are seminar acolo. Dupa raspunsul sau afirmativ, i-am povestit toata problema. Ne-a spus ca a fost printre primii intrati in sala si nu a vazut nimic, mai ales in ultimele banci. Zic ok, si ii las numarul meu de telefon, pentru ca daca vreun coleg de-al sau stie ceva sa ma poata contacta. Imi zic totodata sa raman ca sa intreb si alti colegi de-ai sai. Dupa cateva minute imi spune ca seminarul li s-a mutat la ora 18:00.
Mi-am zis ca nu pierd nimic daca mai astept o ora prin ASE. La 6 seara m-am dus din nou la sala respectiva si i-am intrebat colegii. Nimeni nu stia nimic, iar oamenii mai ca se uitau un pic urat ca si cum ar fi zis “ce vrea ma si pustiul asta”. Am plecat. No hope remaining.
Pe drumul spre casa, aproape de Victoriei primesc un telefon:
- Salut, Florian? Sunt cel caruia i-ai lasat numarul de telefon, cu camera foto.
- Da, salut! Spune-mi.
- Uite am intrebat in clasa si camera ta a luat-o domnul Profesor. Vino pana la sala ca sa ti-o dea.
Cel mai fericit telefon posibil. Nu? M-am intors in ASE si in sala respectiva. Pe profesorul respectiv nu-l mai vazusem. Era un tip destul de batran (cred ca avea peste 60 de ani, daca nu 70). M-a dus in cabinetul sau (sau ce sala era) si mi-a dat geanta in care se afla camera foto. Si-a motivat “actiunea” prin:
Am ajuns primul in sala si cand am vazut geanta am luat-o sa nu cumva sa o ia altcineva sau femeile de servici.
A fost o saptamana trista, saptamana care s-a terminat cu o seara fericita. Replicile cu “ce noroc ai avut” nu se mai opresc, iar linistea ce o am m-a calmat foarte mult. Saptamana asta parca lipsea ceva din mine. Aveam o alta bucurie atunci cand stiam ca pot face poze oricand. La orice replica ce continea cuvantul “poza” sau “foto” imi aduceam aminte ca pana nu demult puteam si eu face una. De astazi am revenit si pe scena asta “foto”. Amator, dar nu conteaza. Fotografiile imi aduc o bucurie aparte.
Am aflat.
Am aflat astazi ca merita sa ai putina speranta, iar daca ai vreo sansa de a face ceva, merita sa incerci. Am mai aflat astazi ca mai exista oameni buni. Am aflat totodata ca iubesc fotografia sau hai sa-i zicem facutul pozelor. Se spune ca iti dai seama de lucrurile ce le iubesti abia dupa ce le pierzi. Eu mi-am pierdut dragostea pentru o saptamana. Astazi am recuperat-o!
Acest post este unul personal. Daca nu ati observat deja.
P.S. Asta seara m-a sunat unul sa-mi zica de faptul ca a gasit camera foto. Iar dupa ce i-am zis ca cred ca este o confuzie pentru ca am gasit-o, a inceput sa ma injure. Ce oameni!